Am gasit pe www.Presa.nu un articol foarte interesat legat de bucataria noastra traditionala,pe care m-am gandit sa il postez aici ca sa il cititi si voi.Enjoy!
Complexul primului... mâncat
Postat la 21 Decembrie 2009 in Cultură
Cam toată lumea ştie deja că nu avem vreun fel de mâncare inventat de români. Suntem un popor relativ tânăr, iar comparaţiile cu culturi străvechi nu ne sunt favorabile. Dacă în alte domenii suntem pionieri (matematică, aviaţie sau medicină), în gastronomie nu avem vreo "prioritate", deşi ne mândrim cu bucătăria tradiţională românească. Unii spun acest lucru pentru a ne face un duş rece, dar suntem chiar în coada mesei? Nu cred. Pe o virtuală stemă culinară autohtonă ar putea să figureze cu cinste dictonul "Imaginaţia e cel mai bun bucătar".
de Dan Iancu
Cum din vremuri străvechi "... era la modă/ Vara, când plecau la băi,/ Regii meşteri în bătăi/ Să-şi ia drumul încotrova/ Totdeauna prin Moldova" şi-am stat pavăză pentru cine a vrut sau n-a vrut, România în întregul ei lingvistic şi cultural a beneficiat de importul a tot soiul de reţete pe care nu le-a lăsat să dospească-n ingredientele aduse, ci le-a săltat la rang de capodopere. Imperiile au venit şi au trecut. Au lăsat în urma lor gulaşuri, sarailii sau borşuri. Noi nu le-am lepădat, ci le-am gândit într-un fel anume mai aproape de cum suntem. Dintre toate cele ce le punem pe masă, trei sunt din punctul meu de vedere cele care ne-ar fi emblemă, deşi, repet, nu noi le-am născut. Important nu e întotdeauna să le naşti, dar e esenţial cum le creşti.
Sarmalele, piatra de căpătâi
De-abia sosisem în Israel şi locul unde stăteam, centrul de absorbţie, era ca un turn Babel plin cu oameni veniţi din toată lumea. La un moment dat directoarea ne spune că de Hanuka vom face o masă comună, unde fiecare va aduce măcar un fel de mâncare din ţara de origine. Cei din România ne-am strâns să ne sfătuim. N-a durat mult conclavul şi am hotărât cine va fi vedeta noastră. Evident, sarmalele.
Cuvântul sarma vine din turcescul sarmak, ceea ce înseamnă împachetare sau răsucire. O găsim la slavi, turci, greci, bulgari şi cine ştie pe unde. Istoria nu ne relevă originea, dar putem bănui că a umple nişte frunze cu ceva umplutură se va fi făcut prin antichitate sau chiar mai devreme. Varza, planta cea mai des folosită la prepararea gălucilor, cum le zice-n Moldova, a fost cultivată cam în toată Europa şi în regiunile temperate ale Asiei, iar de viţa-de-vie, ce să mai spun... Dacă la alţii este un fel de mâncare destul de simplu, românii au transformat reţeta într-o adevărată enciclopedie.
Plecând de la mărime, ajungând la frunze sau umplutură, variaţiunile sunt nenumărate. Servite cu mămăliguţă şi smântână au ba, minunăţiile pot fi cu varză murată sau proaspătă, viţă, ştevie, spanac, tei, cum or fi cele învârtite în frunze de leuştean, carne de porc, vită, pui, gâscă sau chiar peşte, orez sau păsat, ciuperci, legume, nenumărate condimente, mărar, pătrunjel, cimbru, cu sau fără afumătură, de la cele mici, moldoveneşti, la cele uriaşe, ardeleneşti şi nu uitaţi pe cele cu "peştişori" (ardei capia) din Oltenia. Lista poate continua, iar imaginaţia poate fi un motiv de victorie în lupta cu şefia mesei.
Dacă unii au sarmale cam tot timpul anului, că nu o să le faci din ştevie toamna, o masă de Crăciun este goală fără ele. Diversitatea şi prezenţa regală fac din sarma regina sărbătorilor de familie sau a celor de mândrie naţională.
Mititei, un fast-food avant la lettre
Orice grataragiu care se respectă va avea în repertoriu-i de virtuoz mititeii sau micii, mai pe scurt. Dacă vom respecta reţeta originală putem să ştim că e un soi de mîncare de prin Levant, cu rădăcini în feluritele moduri de a frige ceva carne tocată în frigare sau fără. Eliberaţi de constrângerile rituale, carnea de porc sau de oaie, au suferit de-a lungul vremii modificări "genetice" ce ţin de dorinţe sau necesităţi. Confirm că mititei cei mai buni sunt primii, deşi legenda bate cîmpii. Gustul final va depinde de talentul sau geniul celui care îi aşează cu dragoste pe grătar. Cum "bucătar devii, dar grataragiu te naşti" (de la Păstorel cetire), e important să ştii cât îi laşi, pentru că una e să-i frigi doar pe trei părţi precum la cei tocmiţi din ceafă de viţel şi alta e să fie bine făcuţi ca la amestecul cu porc şi oaie.
Asociaţi cu bere, ieftini şi savuroşi, ei fac obiectul unei conversaţii scurte, al potolitului foamei sau al motivului unei mese prelungite. Zeama de usturoi, supa de oase de vită şi bicarbonatul sunt secretul frământării amestecului de carne şi condimente. Ei au făcut faima unor localuri celebre pe vremuri, cum au fost Carul cu bere sau Gambrinus, îi poţi găsi mai în toate localurile populare şi chiar pe marginea străzii.
Cine-şi mai aminteşte de faimosul episod cu Anthony Bourdain din serialul No Reservation? Cum vă sună ce spune el pe blog? "But to describe Romania as particularly friendly? Not really. I've been all over the world. Over 50 countries. On the friendly scale? Romania not exactly in the top 40."
Ce s-a întâmplat? Să spunem că noi nu înţelegem stilul american, mult mai liber şi nu tocmai dispus la reclamă servilă, iar el şi-a luat un ghid rus, care l-a dus aiurea-n tramvai. În tot filmuleţul acela a fost un singur moment unde maestrul bucătar new-yorkez nu a strâmbat din nas, ba chiar i-a plăcut, cel în care a mâncat nişte mici pe marginea străzii. Acolo era România de fapt, iar nu în turul asezonat cu haine populare de carnaval şi Dracula.
Cozonacul, primogenitura?
Chiar dacă originea cuvântului e bulgărească, putem spune că ne poate reprezenta cu brio oriunde. E adevărat că mai există panettone, brioche, babka sau stollen, dar mă îndoiesc că s-a născut inventatorul apei calde. În fond şi la urma urmei e o pâine dulce şi cum pâinea e o reţetă aproape universală, nu văd de ce ar fi un întâi "născut". Spun "aproape" pentru că folosirea drojdiei, esenţială la pâine şi cozonac, nu e chiar la toată lumea. Turtele din cereale sunt premergătoare pâinii, dar, precum roata, nu toţi au descoperit minunata afânare a aluatului dospit.
La noi e obligatoriu de Paşte sau de Crăciun. Acum vreo douăzeci şi cinci de ani sau mai bine, soţia mea se plângea că nu are ce să ducă la serviciu de Crăciun. Ea lucra la Semănătoarea şi începea mai devreme, cam pe la şase jumate. Cum a plecat, am dat drumul la cuptor şi m-am pus la treabă. Frământatul de unul singur a fost mai "duios". Cine a făcut, ştie despre ce e vorba. După ce l-am scos din cuptor, rotund şi fierbinte, l-am împachetat în staniol, primisem din străinătate şi-l ţineam pentru ocazii speciale, am luat un taxi şi am ajuns la uzină. Sun de la poartă şi o chem. "Ce ai acolo?" face mirată. "O să vezi!". Ajung în biroul ei şi-l desfac. În cenuşiul încăperii de hală comunistă parcă a ieşit soarele. Colegele ei m-au întrebat "Dane, nu ne iei de nevastă?".
Dacă forma nu e marea descoperire, iar umplutura e aproape generală, poate mai puţin macul, cozonacul la noi a prins şi alte expresii. Pasca cu brânză dulce şi stafide, pasca cu smântână şi plăcinţele cu fructe sau cu gemuri sunt variaţiuni demne de un rege al desertului românesc. Peste toate aş pune însă poalele-n brâu. Dimineaţa, la prânz sau seara, cu lapte sau la cafea, fierbinţi sau chiar a doua zi, aceste minuni aurite te fac să zâmbeşti oricât de supărat ai fi. Sunt felul de mâncare cu numele cel mai frumos din gastronomia naţională. Erotic şi vesel. Cozonacul e maiestuos, dar poalele-n brâu se hlizesc la tine din strachină.
Am mai putea vorbi despre multe altele. Ciorbele noastre, alivencile, iahniile, plachiile sau ostropelul, cârnaţii, pomana porcului sau fripturile, clătitele, gogoşile sau scovergile sunt variaţiuni ale unor lucruri aduse sau moştenite odată cu alţii. Nu cred că are importanţă pentru un popor să fie neapărat înscris în Cartea Invenţiilor Gastronomice. Gândiţi-vă că faimoasa pizza vine din Grecia antică. Italienii au pus roşiile şi au făcut-o faimoasă. Fotbalul a fost inventat de englezi, dar Brazilia e în capul mesei. A nu fi primul nu e o nenorocire.
Cred doar că o mâncare adusă la perfecţiune poate să-ţi dea locul pe care-l meriţi şi în fond şi la urma urmei eşti ceea ce mănânci.
